În România există singurul „templu spiritist” clădit vreodată în lume: Castelul „Iulia Hașdeu”. Se spune că aici s-ar afla o poartă între lumi, că răsună voci din eter şi se scriu cuvinte despre ceea ce muritorii nu pot vedea. Castelul-muzeu de la Câmpina, impune în primul rând prin măreţia exterioară. Bolovani ciopliţi, clădiţi cu migală şi uşa de la intrare, din piatră masivă, cât trei uşi de casă normală. La prima vedere ai putea crede că e doar un muzeu. În realitate este o adevărată “catedrală spiritistă”, plină de semne și simboluri înscrise aici de constructorul clădirii, la indicațiile primite de Hașdeu de la fiica sa, plecată cum spunea filosoful, într-o altă „dimensiune”.
O construcție misterioasă, stranie, apăsătoare, așa cum au fost, de altfel, și destinele celor trei Hașdei. Bogdan Petriceicu și cele două Iulii – soția și iubita lui fiică. Castelul Iulia Hașdeu din Câmpina, una dintre cele mai frumoase și misterioase construcții din țară și din Europa reprezintă, dincolo de povestea unei celebre familii, un permanent motiv de controverse, întrebări și mistere care par să nu își găsească niciodată răspunsul. Devenit muzeu, a fost construit între anii 1893 și 1896, în memoria Iuliei Hașdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, răpusă prematur la doar 19 ani, de tuberculoză. Iulia Hașdeu a fost primul român care a absolvit facultatea Sorbona din Paris.
Bogdan Petriceicu Hașdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu) a fost un scriitor și filolog român, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hașdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile. S-a născut în 26 februarie 1838 în Raionul Hotin, Ucraina de astăzi.
Despre misteriosul castel de la Câmpina, Hașdeu spunea mereu că este o operă care nu-i aparține, deși el a fost cel care l-a ridicat, piatră cu piatră. „Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă“, spunea Hașdeu celor veniţi în vizită la castel. Misteriosul castel se află în Câmpina, la doar câteva zeci de metri de o altă clădire celebră, casa în care a trăit marele pictor Nicolae Grigorescu.
Vizitatorii care trec pragul muzeului pot admira portretele membrilor familiei Hașdeu, obiectele familiei, fotografii și documente originale, mobilierul vechi de peste un secol, manuscrise și colecții ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a colaborat, ediții princeps ale cărților savantului, precum și tablouri valoroase semnate de pictori renumiți precum Sava Henția, Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea sau Diogene Maillart.
De asemenea, în ansamblul expoziției un loc important îl ocupă preocupările spiritiste ale lui B.P. Hașdeu Interiorul castelului se prezintă astfel:
Salonul de primire al doamnei Iulia Hasdeu, soția scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia; sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereții camerei; Templul Castelului, cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar. În mijlocul turnului, unde se urcă pe trepte metalice, se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. Războiul, cutremurele și ignoranța umană au afectat de multe ori castelul, dar statuia lui Iisus nu a fost niciodată atinsă. În această sală se pot observa și cele trei camere, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitralii.
Biroul de lucru al lui B.P.Hasdeu, în care se află portretele savantului, soției și fiicei lor Iulia. Camera cu cale, dedicată Iuliei Hasdeu, unde se află păpușa Iuliei, o sculptură, bustul Iuliei Hasdeu, de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizat în 1890. De asemenea, aici se afla jurnalul și caietul de matematică al Iuliei. Ultima încăpere este camera obscură, unde aveau loc ședințele de spiritism, care are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Iisus.
Templul Castelului, aflat în cel mai înalt turn, are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar. În mijlocul turnului, se află o statuie a lui Iisus, sculptată la Paris de sculptorul Raphael Casciani. În această sală există cele trei camere colorate, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitraliile ferestrelor. Remarcabile sunt și biroul lui B.P.Hașdeu cu portretele savantului, soției și Iuliei.
<< Sic cogito >>
La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română – „Sic Cogito“, carte creată după sfaturile primite de la Iulia. Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism şi ani în şir a încercat aici să-şi contacteze fiica plecată în altă lume. Camera, perfect întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii spiritul Iuliei, dar nu a reuşit. Mulţi l-au catalogat pe Hasdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere şi că toate poveştile despre spiritul Iuliei sunt doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave pe seama castelului şi a camerei de spiritism s-au creat nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său. S-a spus, de asemenea, că Iulia însăşi ar fi fost văzută de localnici pe terasă cu un buchet de margarete în braţe. Legenda spune că, a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestor flori.
Se mai spune că spiritul Iuliei i-ar fi transmis tatălui ei, de dincolo de moarte, indicaţiile precise privitoare la realizarea construcţiei (deşi nu avusese în timpul vieţii cunoştinţe în domeniu), dar şi numele celor şapte reîncarnări ale ei: Agnodike (prima femeie din lume cunoscută ca medium), Aspazia (Hipatia soţia lui Pericle), Beatrice (iubita lui Dante), Ioana D’ Arc, Elisabeta Tudor (o prinţesă din dinastia Tudorilor), Charlotte Corday (asasina lui Marat, sufletul revoluţiei franceze) şi Iulia Hasdeu, mama ei și soția lui Hașdeu. Monumentul are un aspect ce utilizează elemente arhitectonice cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu. Predomină înfăţişarea de fortăreaţă, de spaţiu ezoteric. Intrarea principală este străjuită de două tronuri, două mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele şapte etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de “vămile văzduhului”. Lângă cele două jilţuri de la intrare sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării. Fiecare piesă de mobilier are o simbolistică anume. La fel și forma încăperilor, ferestrele, partea exterioară a castelului.
Geniul Iuliei Hașdeu
Povestea celor două Iulii din viaţa lui B.P. Hasdeu, soția şi fiica, este unică şi fascinantă. Hașdeu, provenit dintr-o familie boierească de cărturari din Basarabia, se îndrăgostește, în 1865, de o ardeleancă foarte frumoasă, născută la Roșia Montană – Alba, pe nume Iulia Faliciu. La puţin timp se şi căsătoreşte cu ea. În 1869, la începutul lunii noiembrie, se naşte fiica lor, care va fi botezată tot Iulia. Fericirea lui Hașdeu era fără margini. Alături de femeia vieţii lui şi de micuţa Iulia se simțea în al nouălea cer. Copila era inteligentă, ca toţi din “viţa” Hasdeu. Un geniu în miniatură, cum o numeau apropia’ii familiei. Încă de la doi ani şi jumătate, Iulia recunoştea literele alfabetului român şi memora poezii. La patru ani înţelegea germana şi povestea, cu multă fantezie, basmele auzite de la străbunica din partea tatălui.
Când a împlinit şase ani, Iulia parcursese deja manualele şcolare ale cursului primar. Fetiţa a început să scrie poveşti pentru copii şi versuri cu tematici istorice, chiar înainte de a împlini şapte ani. După ce a împlinit 7 ani, eleva Hașdeu a trecut, cumulate, examenele pentru cele patru clase.
Iulia a studiat în particular germana, franceza şi engleza, pe care le vorbea fluent la 8 ani, a luat lecţii de pian, canto şi desen. Personalităţi de seamă ale sfârşitului de veac au prezentat-o ca fiind o tânără extraordinară, cu o imaginaţie vie şi fecundă, cu un suflet frumos şi sincer. Şcoala gimnazială a facut-o la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, paralel cu susţinerea examenelor la Conservator. În 1881 Iulia pleacă la studii în Paris, însoţită de mama ei. Este admisă în clasa a treia la Colegiul Sevigne din Paris. În iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona. În acelaşi timp, frecventa cursurile la “Ecole des Hautes Etudes”. Fiind tot la Paris tânăra a început să ia lecţii de greacă şi de latină. În anul 1886, ca studentă la Sorbona, Iulia Hașdeu a frecventat şi seminarul de pedagogie. Totodată, era înscrisă şi la licenţa în litere şi filozofie. La 20 de ani ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris, însă, grav bolnavă de tuberculoză, în ciuda tratamentelor aplicate de medici prestigioși din Paris și București, boala o învinge în 29 septembrie 1888.
Pentru tatăl ei această lovitură a însemnat o cădere în cel mai adânc și negru abis. Disparitia prematura a Iuliei îl zguduie profund sufleteşte pe Hasdeu. Acesta intră într-o fază de declin, nu se mai poate concentra, iar multe din operele lui rămân neterminate. Este o stare care a durat, practic, tot restul vieții sale, pentru că marele filozof nu și-a mai revenit niciodată.
Castelul de la Câmpina, ridicat după indicațiile Iuliei?
Așadar, în memoria fiicei sale, Hașdeu a construit la Câmpina un castel de o frumusețe aproape ireală, care reprezintă un veritabil templu al viitorului şi un simbol al ecumenismului religios. Se spune că planurile de construcţie ale acestui monument au fost transmise chiar de Iulia, în timpul unei ședințe de spiritism. Hașdeu îşi continuă la Câmpina, dezechilibrat și profund îndurerat de moartea unicului său copil, practicile spiritiste, încercând cu disperare să comunice cu fiica pierdută. Credea că spiritul Iuliei era cel care îl sugestiona în toate. Cărturarul a scris, la data de 16 octombrie, 1890, pe fila unui manuscris spiritist: „…în fiecare unitate există o trinitate”, fiind convins că spiritul Iuliei i-a „comandat” să ducă în cavoul de la cimitirul Bellu trei busturi: al lui Iisus Hristos, al lui Shakespeare și al lui Victor Hugo, toate formând trinitatea. Tot din arhiva spiritistă putem afla că la 12 aprilie, 1891, medium fiind Theodor Speranția, savantul a primit propunerea de a așeza, de-o parte și de alta a scării, undeva la intrarea în cavou, două oglinzi. „Pentru a avea infinitul”, i-ar fi spus Iulia. B.P. Hasdeu face întocmai, apoi îi comandă artistului G. D. Mirea să picteze câte un înger, al cărui chip să se răsfrângă în oglinda cealaltă, producând astfel o impresie deosebită.
Încercând să își înțeleagă destinul implacabil, Hașdeu scria, în ultimii ani de viață:
“O viață numai cu mulțumire,fără supărare din când în când, fără suferințe trecătoare, ar tâmpi chiar și pe omul cel mai inteligent. O succesiune periodică de plăceri și neplăceri agereşte mintea și oțelește inima omului. Rareori se întâmplă un rău pe care inteligența noastră să nu-l poată întoarce spre bine.”
În 1902, altă tragedie avea să-l lovească pe Hașdeu: îi moare şi soţia. Rămas fără “cele două Iulii”, luminile lui, scriitorul este complet distrus și pierdut. Nimic nu-l mai face să-şi continue viaţa sau operele. Îşi cheamă moartea în fiecare clipă, rătăcește absent prin încăperile castelui, nu mai doarme și se roagă ca moartea să îl ducă către iubirile vieții lui.
În 25 august 1907 se stinge şi el din viaţă, în castelul de la Câmpina. Este înmormântat în Bucureşti, între cele doua Iulii, soţia şi fiica. Monumentul funerar al fetei din cimitirul bucureştean Bellu, alături de castelul de la Câmpina, sunt unicele temple spiritiste din lume.
Castelul Hașdeu, unic nu doar prin arhitectura și simbolistica sa cât mai ales prin ceea ce de-a lungul deceniilor s-a întâmplat între zidurile lui din piatră, reprezintă dovada vizibilă, dincolo de atâtea lucruri ce nu pot fi văzute sau deslușite, a faptului că dragostea părintească poate învinge chiar moartea.
Iulia, copilul genial al soților Hașdeu, a avut un destin pe cât de nemeritat, pe atât de crud. Cu bătrânul și neajutoratul ei tată la căpătâi, Iulia Hașdeu scria cu ultimele puteri, în ultimele zile de viață:
„Cu ce naturii i-am greşit n-am să dezleg. Pedeapsa ei n-am desluşit și n-o-nţeleg.”
Celebrele rânduri transmise, se pare, de Iulia tatălui ei din „lumea de dincolo” au rămas ca o pildă a puterii minții omenești dar și a dragostei nețărmurite dintre părinte și copilul său, pe care nici moartea nu o poate răpune:
“Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns!”
